manon.ro

Ati pastrat în memorie anumite Flash-uri vechi de când va stiti – frânturi de imagini visual - auditive - adulmecative :D? Eu am astfel de aduceri aminte. Voi încerca sa le scriu... încetut, în timp. Stiu, n-ajuta la nimic, dar ar fi mare pacat sa le pierd.

-------------------------------------------------------
O femeie îmbracata cu un pardesiu negru, lung pâna la genunchi, cu pantofi clasici închisi în siret si fara tocuri înalte, dar masive, mergea cu pas grabit în josul unei alei întunecate. Era intuneric bezna. Apa curgea siroaie pe strazi. Câteva reflexe de lumini pâlpaiau în oglinda apei prezenta peste tot în jur. Femeia era speriata. Tinea de mânuta un copil iar pe mine ma tinea dupa ceafa soptindu-mi destul de des:
- E potop.
O strângeam cu ambele mânute de frunte. Pe cap purtam ceva ca o punga de naylon. Ploua intens. Apa sus. Apa jos. Si negrul noptii prinzând licariri ciudate în acea entitate umeda. Picurii loveau punga des, supraestimând sunetul apei, ce-l auzeam puternic ca o toba direct în urechi.
Era o imagine a inundatiilor... asta e ce îmi aduc aminte.

-------------------------------------------------------
Dimineata devreme.
Ora 5:30.
Locuiam pe Albac în blocul unde se afla actualmente Politia. Mama mea ma tinea de mânuta si grabeam pasul catre autobuzul 33. Trebuia sa ajunga sa ma lase la gradinita si apoi sa nu întârzie la serviciu. Fiecare pas al ei erau 3 pasi de-ai mei. Fugeam iute pe lânga ea, din când în când facând un salt al strengarului, nu carecumva sa pierd ritmul.

Cu toate ca eram un dop de om, mica cât o lingura zdravana, aveam ochii mari si foarte patrunzatori… gura o uitam deseori deschisa ca într-o meditatie neterminata. De fapt credeam ca vorbele celor mari trebuiesc înghitite si cum altfel, nu? Un atu aparte îl constituia vocea. Gaseam rostirea cuvintelor, înca de la începutul începuturilor, ca pe ceva foarte important, lucru ce ma facea sa rostesc cu mare atentie ce auzeam, dar într-un mod demonstrativ (teatral). Pentru litera “P” aveam un fel aparte de pronuntie. Era un P – plin, însotit de o explozie de aer. APHHHA si PHHHÂINE fusesera primele mele cuvinte rostite pe asta lume! Era imposibil cine ma auzea vorbind, sa nu întoarca capul sa ma priveasca. Plus ca, nu întelesesem notiunea de soapta. Vorbeam întotdeauna raspicat si tare.

Urcam în autobuz. In colt statea o taxatoare, o doamna cu parul de culoarea vulpii sirete. Mama mea cumpara bilet, îl perfora si ne asezaram pe scaun. Erau putini oameni în autobuz, poate nici cât doua mâini adunate. Aerul rece al diminetii ma trezise. Eram înca la vârsta în care n-apucasem sa-nvat nimic din prefacatoria umana. Ca un stop cadru al trecutului, vad în minte lumina, fetele oamenilor. Cum stateam în brate la mama mea, parul roscat al taxatoarei, stralucea ca un bec de cupru si nu-mi dadea pace. Cu o voce ascutita dar foarte apasata o întreb pe maicamea:

- Mama, tanti ce a patit la par? Oare la ars? Numai daca îl bagi în foc se face de culoarea focului, nu-i asa?
:D
Evident eram singura graitoare din masina :D. Toate privirile din autobuz se întoarsesera catre doamna cu pricina. Maica-mea nici nu observase acel personaj desi, cumparase bilet, ca sa vezi ce ti-e si cu oamenii mari. In acest moment îsi încrucisasera privirile, si schitând un surâs cu doamna taxatoare de genul "e copila… nu va luati dupa ea" si îmi sopteste mie, astfel încât informatia sa ramâna între noi:
- Doamna si-a vopsit parul.
- Si tu de ce nu te vopsesti niciodata?
A venit raspunsul meu promt ce s-a auzit, again, în toata masina. Oamenii începusera sa zâmbeasca cu coltul buzelor. Ca sa-mi distraga atentia, maicamea ma întreaba ce am mai învatat la gradinita.
- Aaaa, pai ne-a învatat un cântec despre primavara.

Eram tipul copilului fara nici un fel de inhibitii / prejudacati. Cântecul “primavara” îmi placuse. Cântam mai tot timpul, motiv pentru care, vocea nu era întocmai a unui copil de vârsta mea. Era bine formata, armonioasa, cu volum. Si unde sa mai pun ca nu era nevoie sa fiu rugata sa cânt

"Vine vine primavara
Se asterne-n toata tara
Floricele pe câmpii
Hai sa..."

Ca un facut, oamenii mari din autobuz mai întâi timid, mai apoi surâzatori, începusera sa cânte de-odata cu mine, lucru ce ma determinase sa cânt mai vârtos. Timp de doua statii le tinusem companie în cântec. La coborâre maica-mea m-a luat în brate, în timp ce eu faceam bezele de dupa umarul ei la toti cei prezenti în masina. :D :D culegând toate zâmbetele. Îmi placuse de ei, doar intrasera în jocul meu infantil. Redevenisera copii pentru 5 min. :)

Asa aratam eu undeva la câtiva anisori.

- Tu de ce nu te vopsesti? a venit întrebarea de la omul meu. :D

Viseaza de o viata sa ma vada roscata, sau culoare de pruna coapta(ce fain suna :))... în timp ce eu, ma visez blonda. Urasc idea de a avea doar par lung sau par scurt. Parul merita modelat în culoare, forma zilnic. As putea rezolva aceste incertitudini de aspect foarte simplu – cu peruci. Si-asa îmi plac la nebunie (seman cu Warhol la preferinte). Sper sa vie' ziua în care sa-mi cumpar peruci din par natural, din toate culorile si frizurile posibile. Le-as pune pe globuri rotunde de sticla si in fiecare dimineata as proba una din ele. Parul, consider eu, schimba foarte mult fizionomia unei persoane, doar când nu-l ai nu mai schimba nimic :D.